THE POEM OF THE ALCOHOLICS (poem) - Ion Mureşan - Romania

POEMUL ALCOOLICILOR

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa cînd merg clătinîndu-se pe lîngă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stîngaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cîrciună,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cîrciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atîta fericire.

Şi pînă la amiază oraşu-i ca purpura.
Pînă la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu o caldă responsabilitate
şi dacă se mai bîlbîie şi se mai poticnesc
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar, Dumnezeu, îmarea Lui Bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decît un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.
Pînă cînd se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
“În curînd, în curînd va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista,
şi le este foarte, foarte ruşine

THE POEM OF THE ALCOHOLICS

Alas, the poor, poor alcoholics,
to whom no one has a good word to say!
But especially, especially in the morning, when they go reeling along the walls
and sometimes they fall to their knees and they’re like letters
traced by a cack-handed schoolboy.

But God, in His great goodness, puts a pub in their path,
because for Him it’s easy, as easy as a child
pushing a box of matches with his finger. And
just as they reach the end of the street, around the corner,
where there was nothing before, like a rabbit
a pub leaps out in front of them and stops them dead.
Then a guileless gleam glints in their eye
and they sweat profusely, so great is their joy.

And by afternoon the town is like Tyrian purple.
By afternoon autumn comes thrice, spring comes thrice,
thrice migrate the birds to and from warm climes.
And they talk and talk, about life. About life,
just so, in general, and even the young alcoholics express themselves warmly, responsibly,
and if they stammer and if they stumble
it’s not because they are expressing terribly profound ideas,
but because inspired by youth
they manage to say genuinely touching things.

But God, in His great Goodness, doesn’t leave it at that.
Straight away He pokes a hole in the wall of Heaven with His finger
and invites the alcoholics to take a peek.
(Oh, when has such happiness even befallen a hapless man!)
And even if because of the shakes all they can glimpse is a patch of grass,
it’s still something beyond measure.
Until one of them gets up and spoils it all. And he says:
“Soon, soon evening will come,
then we shall rest and we shall find great reconciliation!”
Then one after the other they get up from the tables,
wipe their wet lips with a handkerchief,
and are very, very ashamed.