Bunicul ne povestea cum zăcuse trei zile în burta unui cal, luptîndu-se, din burta calului dăruit de străbunicul, cu frigul, cu foamea, cu rănile, dar mai ales cu duhoarea, pînă l-a scos de acolo o rusoaică miloasă. Ana l-a făcut bine, chiar dacă rotula nu i s-a mai închegat niciodată. În zilele de iarnă, cînd nu avea nimic de făcut, bunicul părea cu totul absent. Se gîndea oare la Ana, la dragostea ei de femeie încercată sau numai la ceea ce pătimise pe front? Greu de spus. De altfel, bunica nu-l iscodea niciodată. Se întîmplase înainte de a se căsători, cînd bunicul avea numai 19 ani. Poate îi era chiar recunoscătoare femeii îndepărtate, la fel de muncită ca şi ea, pentru că-i salvase bărbatul.
Povestea asta însă mă făcea să mă gîndesc întruna că, de fapt, noi toţi, tata, mătuşa, eu şi Mary, verii noştri, ne născusem din burta acelui cal în pustietatea albă.